Adoptă Anton
Rasă mixtă · Masculin · Adult · 4 ani
Anton 08/2019 | masculin Salut, există acolo, eu sunt Anton și este un mic miracol că pot să-ți spun povestea mea astăzi (sfârșitul lunii ianuarie 2024). Dar să începem: m-am găsit pe străzile Italiei de Sud cu prietena mea Ginger cu două ani în urmă. Îmi spuneau Fred atunci. În septembrie 2022, am venit în Germania la Schlatthof. A devenit clar foarte repede că rămânerea singur era absolut terifiantă. Așa că am venit la casa de îngrijire cu Bessy și Tara. Cu alegăciunea mea italiană, am învins rapid întreaga familie și ei au spus că nu mă vor da înapoi niciodată. Anton și Tara la casa de îngrijire Anton la casa de îngrijire Totul părea perfect. În vacanța de vară, am pierdut păr în jurul ochilor și am dezvoltat cruste ciudate pe urechi. Deoarece testul meu pentru boli mediteraneene a arătat că am trecut deja prin leishmanioză, am mers direct la veterinar după vacanță pentru un test. Rezultatul ne-a șocat pe toți: eram pozitiv, într-o criză activă și boala a afectat grav rinchii mei. Totul s-a schimbat: trebuia să iau multe medicamente și brusc am avut din ce în ce mai puțină apetit - nici măcar pentru mâncare specială pentru rinichi. Vizita la spital Am slăbit rapid și m-am făcut mai slab. Ne-au spus că nu arăta bine și că ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare zi. Am mers la un specialist - același mesaj, doar exprimat diferit. Aveam nevoie de infuzii zilnic, pe care le primesc acum acasă de la familia mea - deși acum pot rămâne singur mai mult timp, câteva ore în spital? Vă rog, nu! Un anumit moment, mi-a lovit tare: am fost complet dezorientat. Familia m-a dus la serviciul de urgență (era vineri noaptea). M-au examinat și i-au spus familiilor că nu li se poate promite nimic - trebuia să mă legheze din nou la intravenoasă și să mă țină acolo. Dintr-o noapte, a devenit zece zile lungi, în timpul cărora m-am stabilizat treptat, apoi am avut o a doua criză mai gravă. Toți trăiam din oră în oră, plini de griji și mari temeri. Nu mai exista nici o urmă din natura mea veselă și bună dispoziție de Bretonez. Eram speriat și chiar am mușcat medicii. Am mânca doar puțin când familia era acolo, dar chiar atunci era foarte capricios. În cele din urmă, au spus că pot merge acasă - am fost "austherapiert." Familie ar trebui să-mi facă confortabil, iar era destul de indiferent ce mâncare aveam, atâta timp cât am mânca ceva. Așa că am revenit acasă cu o atmosferă destul de solemnă. cu un colier de gât, pentru ca el să nu-și șteargă accesul Toate 3-5 zile, valorile mele au fost verificate în spital, iar miracolul s-a petrecut: s-au îmbunătățit cu fiecare verificare. Apetitul mi-a revenit, am câștigat greutate (chiar prea mult!). Din păcate, tensiunea mea arterială nu se normalizează. Este peste 300 în spital sau "nedeterminabil" (normal ar fi 140). Mă comport ca înainte de perioada groaznică. Sunt vesel, jucăuș și plin de viață. Totuși, trebuie să iau medicamente pe termen lung și să merg la spital pentru controale periodice (acum la trei luni). Charisma italiană a lui Anton Anton și Tara - tot timpul cu răutăciunea în spate Anton și Bessy Tara și Anton sosirea la prima vacanță împreună cu Tara Toate acestea au costat o mulțime de bani. Nu știu exact ce înseamnă acest lucru, dar au spus că a fost în jur de 7.000 de euro. Toți spun că sunt worth it și că sunt fericiți că sunt din nou pe picioare. Crezi că ai putea aduce un mic contribuție? Te mulțumesc din adâncul inimii! Al tău Anton Acum donează la "Tierschutzhof Oberndorf are nevoie de sprijin financiar" la partenerul nostru betterplace.
Citire originală (de)
Anton 08/2019 | männlich Hallo ihr da draußen, ich bin Anton & es ist ein kleines Wunder dass ich euch heute (Ende Januar 2024) meine Geschichte erzählen kann. Aber von vorne: Ich wurde vor knapp 2 Jahren mit meiner kleinen Freundin Ginger auf den Straßen in Süditalien gefunden. Sie nannten mich damals noch Fred. Im September 2022 kam ich nach Deutschland auf den Schlatthof. Es stellte sich sehr schnell heraus, dass ich alleine bleiben absolut gruselig finde. So kam ich auf meine Pflegestelle zu Bessy & Tara. Mit meinem italienischen Charme habe ich die komplette Familie sehr schnell um die Pfote gewickelt & sie sagten bald, sie würden es nicht übers Herz bringen mich wieder herzugeben. Anton & Tara auf der Pflegestelle Anton auf der Pflegestelle Alles schien perfekt zu sein. Letzten Sommer im Urlaub verlor ich Fell um meine Augen und auch an den Ohren bildeten sich komische Krusten. Weil in meinem Test auf die Mittelmeerkrankheiten stand, dass ich schon mal mit Leishmaniose zu tun hatte, fuhren wir direkt nach dem Urlaub zum Tierarzt um einen Test zu machen. Das Ergebnis hat uns alle geschockt: ich war positiv, mitten in einem Schub & die Krankheit hatte meine Nieren schon sehr stark geschädigt. Auf einmal war alles anders: ich musste viele Medikamente nehmen & hatte plötzlich immer weniger Appetit-schon gar nicht auf Nierendiätfutter. Besuch in der Klinik Ich nahm rapide ab & wurde schwächer. Man sagte uns, dass es nicht gut aussieht & wir für jeden Tag dankbar sein sollen. Wir fuhren zu einem Spezialisten auf dem Gebiet – auch dort die gleiche Aussage nur anders verpackt. Ich brauchte täglich Infusionen, die ich zu Hause von meiner Familie bekam – ich kann zwar inzwischen länger alleine bleiben, aber mehrere Stunden in der Klinik? Bitte nicht! Eines Tages kam es knüppeldick: ich stand total neben mir. Meine Familie fuhr mit mir zum Notdienst (es war Freitag Nacht). Sie untersuchten mich und sagten meiner Familie, dass sie nichts versprechen können – sie müssten mich sofort wieder an die Infusion hängen und würden mich da behalten. Aus der einen Nacht wurden 10 lange Tage, in denen ich erst langsam stabiler wurde und dann den zweiten heftigeren Schub bekam. Wir lebten alle nur noch von Stunde zu Stunde voller Sorgen und großer Angst. Von meiner quirligen fröhlichen Bretonenart war in der Klinik nichts zu merken. Ich war verängstigt und schnappte sogar nach den Ärzten. Ich fraß nur etwas, wenn meine Familie da war. Das aber auch sehr mäkelig. Sie sagten schließlich, ich darf nach Hause gehen – ich sei „austherapiert“. Meine Familie solle es mir „schön“ machen & es sei ziemlich egal was ich fresse – Hauptsache ich fresse überhaupt etwas. So fuhren wir mit eher gedrückter Stimmung nach Hause. mit Halskrause, damit er sich den Zugang nicht entfernt Alle 3-5 Tage wurden meine Werte in der Klinik kontrolliert & das Wunder geschah: sie besserten sich von Mal zu Mal. Der Hunger kam zurück und ich nahm zu (sogar zu viel!). Was sich leider nicht normalisiert ist mein Blutdruck. Der ist in der Klinik bei über 300 bzw. „nicht messbar“ (normal wäre 140). Ich benehme mich wieder wie vor der schrecklichen Zeit. Ich bin lustig, quirlig & fröhlich. Ich muss allerdings dauerhaft Medikamente nehmen & regelmäßig zur Kontrolle in die Klinik (jetzt alle 3 Monate). Antons italienischer Charme Anton & Tara – immer den Schalk im Nacken Anton & Bessy Tara & Anton Ankunft im ersten gemeinsamen Urlaub im Urlaub mit Tara Das alles hat seeehr viel Geld gekostet. Ich weiß nicht genau was das bedeutet, aber sie haben gesagt inzwischen etwa 7.000 €. Alle sagen, dass ich das wert bin und sie froh sind, dass ich wieder so gut drauf bin. Meint ihr, ihr könnt ein bisschen was dazugeben? Ich danke euch von Herzen! Euer Anton Jetzt Spenden für „Tierschutzhof Oberndorf braucht finanzielle Unterstützung“ bei unserem Partner betterplace.org
Listat acum 2 luni
