Adoptă Seit 6 Jahren ohne Zuhause
Rasă mixtă · Feminin · Vârstnic · 11 ani
Mara și Mona au stat cu noi mult timp deoarece, fiind cunoscuți ca câini anxioși, este greu pentru ei să găsească un loc potrivit. Cele două sunt surori și au născut într-un mic refugiu pentru animale din România. Mama lor a fost găsită pe stradă în timp ce era însărcinată. Mara și Mona au trăit primele cinci ani ale vieții lor în acest refugiu și nu au învățat nimic mai mult decât curtea lor de exerciții. Când refugiul privat pentru animale a trebuit să se închidă din cauza vârstei persoanei care se ocupa de salvarea animalelor, câinii care trăiau acolo trebuiau aduși undeva. Am luat cele două surori. Inițial, scoase din tot ceea ce cunoșteau, erau ca niște statui și aproape panică atunci când intrau în curtea lor de exerciții. Totuși, ele au găsit un voluntar entuziast care le-a petrecut zilele alături, le-a vorbit, le-a oferit pateu de ficat și, în cele din urmă, le-a dat mângâieri atunci când cele două puteau suporta asta. În timp, sub îngrijirea acestei îngrijitoare principale, Mara și Mona au făcut progrese mari, până la punctul în care acum pot încredința și alte oameni. Mara cântă de bucurie când unul dintre operatorii ei se apropie. Atâta vreme cât nu există alte persoane în apropiere, ele arată și ele fericirea corespunzătoare. Învățarea să meargă cu lănțișor a durat câteva săptămâni. La început, doar Mara putea fi scos din curtea de exerciții și tras aproximativ trei metri în spate. Dar deoarece Mona, care inițial nu voia să fie atinsă deloc, a fost lăsată singură să facă rău, i s-a pus și ei un halat și a mers câțiva metri cu el, uneori chiar mai înaintat decât Mara, deși mai nervoasă. În cele din urmă, a înțeles, iar cele două au început să meargă independent cu lănțișorul și nu mai erau trasate ca două sacuri umezi. Mai târziu, ele s-au dus chiar spre stradă pentru o plimbare. Totuși, acest lucru este posibil doar dacă există cât mai puține mașini și niciun trecător sau, mai rău, biciclete. Cele două pot merge bine alături de cineva cu lănțișorul atâta timp cât „pericolele” nu se apropie. Ele pot merge înapoi sau face mișcări panicede. Lănțișorul trebuie întotdeauna ținut ferm! În zona noastră exterioară îngrădită din refugiul pentru animale, Mara și Mona se dezvoltă: Mara are nevoie să se rostogolească, Mona devine jucăușă, face mici sărituri și o provoacă pe sora ei să joace. Mara și Mona sunt practic lipite una de cealaltă: oriunde este una, este și cealaltă. Ele nu sunt deloc geloase în privința mâncării, mănâncă din aceeași bol, iar Mona își îngrijește frecvent sora, curățându-i urechile și fața. În zona exterioară, ele urmează oamenii încrezători fără legături, pas cu pas. Cele două au „învățat” cum e frumos să fie atinse și acum o apreciază foarte mult. Din perspectiva caracterului, ambele sunt dragătoare, supuse și prietenoase atunci când încredințează o persoană. Totuși, în teamă, ele sunt foarte diferite: Mara începe să tremure și se înghețe, dar în general este mai temerară, mai ales față de trecători și biciclete. Mona, pe de altă parte, este mult mai panicată decât sora ei, dar și mai curioasă și snufește pe timpul plimbărilor, ceva ce Mara aproape nu face. Pe lănțișor, Mona merge mereu înainte, în timp ce Mara rămâne în general după îngrijitorul ei principal, care ține lănțișorul. Când apare un zgomot puternic, Mona nu mai poate merge înainte, ci doar dorește să se retragă. Știm că este foarte dificil pentru Mara și Mona, care au o leziune de lipsă (lipsa experiențelor în primele săptămâni ale vieții), să găsească un loc. Dar nu este imposibil, deoarece acești doi câini doresc să învețe și să se atașeze unei persoane. Sunt atât de drăguți și merită să experimenteze frumusețea lumii la propriul lor ritm și cu limitările lor. Nu le putem separa pe Mara și Mona; sunt un unitate și își oferă sprijin reciproc. Odată, am reîmbrăcat cele două câini femele într-un vis de casă cu oameni extrem de pașnici și sensibili, dar din păcate mediul nu era suficient „linistit”. După primele zile promițătoare, Mara și Mona au refuzat să părăsească casa pentru săptămâni după un zgomot de foc de artificii și au regresat. Ele făceau doar afacerile în casă, pe care o percepeau ca un adăpost sigur, iar tot ce le amenința era „acolo afară.” Se comportau ca pisicile care se simt confortabile doar în interior. Acum știm că Mara și Mona apreciază foarte mult să doarmă în același pat și de fapt iubesc viața în casă ca pe o peșteră. Problema mare este lipsa curățeniei casei, datorită fricii lor față de mediu aparent amenințător din exterior, ceea ce le face greu să părăsească casa. O casă ar trebui să fie în suburbii, cu un gard înalt în grădină. Persoanele care vor primi Mara și Mona ar trebui să aibă multă experiență, preferabil cu câini anxioși, și să nu le ceară nimic, ci să construiască încrederea prin multe vizite înainte de adoptare la refugiul pentru animale. În casa lor viitoare, ar trebui deja să trăiască un câine încrezător, dar fără copii mici. Mara și Mona sunt câini femele sensibili care se pun în cale din cauza fricii lor mari și niciodată nu vor fi „normali”, dar...
Citire originală (de)
Mara und Mona sind schon lange Zeit bei uns, denn da sie sogenannte Angsthunde sind, ist es schwer für sie ein geeignetes Zuhause zu finden. Die beiden sind Schwestern und kamen in einem kleinen Tierheim in Rumänien zur Welt. Ihre Mutter war hochträchtig auf der Straße gefunden worden. Mara und Mona lebten die ersten fünf Jahre ihres Lebens in diesem Shelter und lernten außer ihrem Zwinger dort nichts kennen. Als das private Tierheim aufgrund des fortgeschrittenen Alters der sich kümmernden Tierschützerin geschlossen werden sollte, mussten die dort lebenden Hunde irgendwo hin. Wir übernahmen die zwei Schwestern. Herausgerissen aus allem, was sie bisher kannten, waren sie bei uns anfangs wie erstarrt und geradezu panisch, wenn man ihren Zwinger betrat. Sie fanden jedoch eine Ehrenamtliche, die sich jeden Tag zu ihnen setzte, mit ihnen sprach, ihnen Leberwurst anbot und sie auch streichelte, sobald die beiden dies „ertragen“ konnten. Bei dieser Bezugsperson machten Mara und Mona im Laufe der Zeit große Fortschritte, sodass sie mittlerweile auch zu weiteren Menschen Vertrauen fassen können. Sie freuen sich – Mara singt geradezu – wenn sich eine:r ihrer Ausführer:innen nähert. Solange kein anderer Mensch in der Nähe ist, trauen sie sich auch, ihre Freude richtig zu zeigen. Zu lernen, an der Leine zu laufen, hat mehrere Wochen gedauert. Anfangs konnte man nur Mara aus dem Zwinger holen und etwa drei Meter hinter sich herziehen. Doch da Mona, die sich eigentlich gar nicht anfassen lassen wollte, so allein zurückgeblieben randalierte, wurde auch ihr ein Geschirr angezogen und sie lief die paar Meter mit, manchmal sogar mutiger als Mara, wenn auch hektischer. Irgendwann machte es „Klick“ und die beiden begannen, auch eigenständig an der Leine zu laufen und sich nicht nur wie zwei nasse Säcke ziehen zu lassen. Und irgendwann ging es sogar Richtung Straße zum Spaziergang. Nach wie vor ist dies aber nur möglich, wenn möglichst wenige Autos fahren und keine Passant:innen oder – noch schlimmer Fahrräder – entgegenkommen. An der Leine laufen die beiden super neben einem her ohne zu ziehen, solange die geschilderten „Gefahren“ sich nicht nähern. Da können sie rückwärts gehen oder panische Bewegungen machen. Gut festhalten muss man die Leinen auf jeden Fall immer! Im eingezäunten Freilauf auf unserem Tierheimgelände blühen Mara und Mona regelrecht auf: Mara wälzt sich gern, Mona wird albern, macht Bocksprünge und fordert ihre Schwester zum Spielen auf. Mara und Mona kleben geradezu aneinander: Wo die eine ist, ist die andere auch. Sie sind auch kein bisschen futterneidisch untereinander, fressen aus einem Napf und Mona beschleckt regelmäßig ihre Schwester und reinigt ihr so Ohren und Gesicht. Ihren Bezugspersonen folgen sie dort im Auslauf unangeleint auf Schritt und Schritt. Die beiden haben „gelernt“, wie schön es ist, gestreichelt zu werden und genießen dies mittlerweile sehr. Vom Wesen her sind sie grundgut, an ihnen ist nichts Aggressives, sie sind sanftmütig, verschmust, sensibel – wirkliche Traumhunde! Sind Mara und Mona vom Wesen her beide nur lieb, unterwürfig und verschmust, wenn sie einem Menschen vertrauen, so sind die beiden in ihrer Angst doch sehr unterschiedlich: Mara fängt an zu zittern und erstarrt eher, ist aber grundsätzlich fast ängstlicher, vor allem in Bezug auf Passant:innen und Fahrräder. Mona hingegen ist anfangs viel panischer als ihre Schwester, dafür aber auch neugieriger und schnuppert zum Beispiel auf Spaziergängen auch, was Mara fast gar nicht tut. An der Leine geht Mona immer vorne weg, Mara hält sich grundsätzlich hinter ihrer Bezugsperson, die die Leinen hält. Wenn es irgendwo ein Knallgeräusch gibt, ist Mona jedoch nicht mehr in der Lage vorauszugehen, sondern möchte nur noch zurück. Wir wissen, dass es sehr schwierig ist für Mara und Mona, die einen sogenannten Deprivationsschaden (Entzug von Erfahrungen in den ersten Lebenswochen) haben, ein Zuhause zu finden. Aber es ist nicht unmöglich, denn diese beiden Hunde möchten lernen und sich einem Menschen eng anschließen. Sie sind so liebenswert und haben es verdient, in ihrem Tempo und mit ihren Einschränkungen dennoch das Schöne dieser Welt erfahren zu dürfen. Wir können Mara und Mona nicht trennen, sie sind eine Einheit und geben sich gegenseitig Halt. Wir hatten die beiden Hündinnen einmal in ein Traumzuhause bei äußerst geduldigen und sensiblen Menschen vermittelt, doch leider war die Umgebung immer noch nicht „ruhig“ genug, sodass Mara und Mona nach erfolgsversprechenden ersten Tagen nach einem Feuerwerksgeräusch die Wohnung in den darauffolgenden Wochen so gut wie nicht mehr verlassen wollten und sich eher „rückwärts“ entwickelten. Sie machten ihre Geschäfte nur noch in der Wohnung, die sie als sicheren Hafen wahrnahmen, alles Bedrohliche für sie war „dort draußen“ und sie verhielten sich wie Wohnungskatzen, die sich nur drinnen wohlfühlen. Wir wissen nun, dass Mara und Mona es sehr schätzen, mit im Bett zu schlafen und eigentlich ein Leben in der Wohnung als ihrer Höhle sehr mögen. Wäre da nicht das große Problem mit der fehlenden Stubenreinheit, die der Tatsache geschuldet ist, dass sie sich aus Angst vor der vermeintlich bedrohlichen Umwelt draußen kaum lösen konnten. Ein Zuhause müsste ländlich gelegen sein, der Garten sollte hoch eingezäunt sein. Mara und Monas Menschen müssten viel Erfahrung haben, wünschenswerterweise mit Angsthunden und nichts von den beiden fordern, sondern bereits bei vielen Vorab-Tierheimbesuchen Vertrauen aufbauen. Im künftigen Zuhause sollte bereits ein souveräner Hund leben, kleine Kinder hingegen nicht. Mara und Mona sind sensible Hündinnen, die sich selbst aufgrund ihrer großen Angst im Weg stehen und nie „normal“ werden, dafür aber die Menschen, denen sie vertrauen, durch ihre Anhänglichkeit und Sanftheit sehr glücklich machen werden!
Listat acum 4 luni
