Adoptă Il rapporto multifattoriale del cane con il terreno
Rasă mixtă · Necunoscut
Există mult mai mult în ceea ce privește săpătura și ascunderea hranii. Este o relație complicată și elaborată, în mare parte stimulatoare. Înainte de „stai”, unul dintre primii comenzi pe care oamenii le dau câinilor este „jos”, evocând o stare de liniște asociată cu întinderea: în realitate, deși majoritatea corpului câinelui este în contact cu pământul, acest lucru nu înseamnă că câinele scade reactivitatea sa vigilentă - ceva fiziologic adevărat pentru animalul uman - dar credința antrenorului rămâne, poate pentru că aceasta este de obicei poziția care precede „rămâi”. Relația unui câine cu pământul este foarte elaborată și complexă și merge mult mai departe decât calmul presupus pe care comanda de a se culca ar dori să-l dobîndească. Relația câinelui cu pământul este multifaceted, adică se bazează pe comportamente precum ascunderea și resurselor, dar și pe nevoile sociale și de interacțiune, cum ar fi marcarea. Printre cele mai frecvente comportamente este cu siguranță săpătura în grădină - o activitate complet naturală pentru câine - care creează locuri de ascuns pentru mâncare sau creează o zonă mai rece unde câinele își poate face sertarul: totuși, dacă devine un comportament repetat și compulsiv, săpătura poate servi câinelui pentru a elibera stresul și energia acumulată, devenind astfel un semn de disconfort cauzat de lipsa de stimulente, plictiseală și anxietate. Pentru câine, pământul este și parte din teritoriul său și, prin urmare, un context în care se marchează prin urină, excremente și frecarea corporală, inclusiv cu pălării, ideal pentru frecare în zona unde s-a urinat sau defecat pentru a crește marcarea atât vizual (scrăbăturile sunt destul de evidente) cât și olfactiv. Mai mult, fiecare mică parte a pământului oferă simțului olfactiv al câinelui sute de stimulente olfactive care oferă mii de informații și îi permit să reconstruiască mental povestea locurilor, identificând perfect nu doar evenimentele, ci și subiecții care trecut prin ele și condiția lor fizică și emoțională. În acest sens, pământul este parte din contextul ambiental care ajută câinele să fie nu doar fizic apt, ci și mintal activ, cu considerația evidentă că o plimbare în natură va fi mult mai stimulantă decât o plimbare prin cartier. Mâncarea pământului, totuși, nu este întotdeauna un comportament „natural”: nu există niciun problemă dacă câinele se limitează la tragerea clătite sau rădăcinilor mici cu gura și apoi le abandonează imediat, dar dacă pământul (și chiar mai rău, pământul de seră) este căutat și mâncat, este mai bine să nu atribui responsabilitatea doar motivului explorator, ci să întrebi calitatea mâncării oferite (câinele ar putea suferi o deficiență de nutrienți și să prezinte un comportament numit pica) sau starea sa emoțională, deoarece plictiseala și stresul ar putea fi motive bune pentru a justifica un comportament care poate fi dăunător organismului (iritații ale mucoaselor, diaree, gastroenterită, blocaje intestinale, otrăviri din prezența erbicidelor sau insecticidelor). Totuși, relația cu pământul este aproape întotdeauna gestionată de câine singur, ci, la fel ca multe alte aspecte ale vieții sale, este influențată de alegerile și deciziile făcute de partenerul uman: prin urmare, în anumite părți ale plimbării unde pământul este înlocuit cu asfalt, va trebui să nu uitați că, spre deosebire de iarbă (care, în zilele călduroase rămâne sub 40°C și ar fi singura suprafață pe care ar păși câinele dacă ar fi liber să o facă), suprafețele de asfalt pot ușor ajunge la 55°C și uneori chiar depăși 75°C. Aceeași atenție trebuie acordată suprafețelor înghețate: într-adevăr, dacă expunerea este prelungită, călcâiele câinelui pot suferi crăpături, trauma și chiar arsuri. În final, există un caz în care pământul nu este deloc o sursă de bucurie pentru câine: este atunci când omul "uită" câinele în grădină, convins că este cel mai bun loc de trăit, dar pentru câine devine o închisoare reală, un loc de segregare și abandon, unde, pentru un ființă socială precum el, toată entuziasmul pentru viață se stinge!
Citire originală (it)
C'è molto di più dello scavare e del nascondere il cibo. E' un rapporto articolato e complesso, per lo più stimolante Subito dopo il “seduto”, uno dei primissimi comandi che gli uomini rivolgono al cane è “terra”, evocativo di una condizione di tranquillità legata allo stare sdraiato: in realtà, nonostante la maggior parte del corpo del cane sia a contatto con il terreno ciò non significa affatto che il cane diminuisca la sua vigilante reattività – cosa che, invece, per l’animale umano è fisiologicamente vera – ma la convinzione nell’addestratore rimane, forse perché di solito è questa la posizione che precede il “resta”. Il rapporto di un cane con il terreno è molto articolato e complesso e va ben oltre la presunta tranquillità che l’ordine di sdraiarsi vorrebbe fargli acquisire. Quello del cane col terreno è un rapporto definito multifattoriale, nel senso che è basato su comportamenti come il nascondere sé stesso e le risorse, ma anche su bisogni sociali e di interazione, come la marcatura. Tra i comportamenti più comuni c’è indubbiamente lo scavare in giardino – un’attività del tutto naturale per il cane – che realizza nascondigli per il cibo o crea un’area più fresca dove acciambellarsi: se però diventa un comportamento ripetuto e compulsivo, lo scavare può servire al cane per scaricare stress ed energia accumulata, trasformandosi così in un segnale di disagio, prodotto da mancanza di stimoli, noia e ansia. Per il cane il terreno è anche parte del suo territorio e quindi un contesto da marcare attraverso l’urina, le feci e lo strofinamento del corpo, compresi i polpastrelli, ideali da strofinare intorno all’area dove ha urinato o defecato per aumentare la marcatura sia dal punto di vista visivo (le raspature sono piuttosto evidenti) che olfattivo. Del resto, ogni piccola parte del terreno offre all’olfatto del cane centinaia di stimoli odorosi che gli forniscono migliaia di informazioni e gli permettono di ricostruire mentalmente la narrazione dei luoghi, individuando perfettamente non solo gli eventi ma anche i soggetti transitati e la loro condizione fisica ed emozionale. In questo senso, il terreno è parte del contesto ambientale che aiuta il cane ad essere non solo fisicamente in forma, ma anche mentalmente attivo, con l’ovvia considerazione che la passeggiata in natura sarà molto più stimolante del giro del quartiere. Mangiare la terra non è, invece, un comportamento sempre “naturale”: nessun problema se il cane si limita a strappare con la bocca piccole zolle o radici subito dopo abbandonandole, ma se la terra (e peggio ancora il terriccio di un vaso di fiori) viene cercato e mangiato sarà bene non attribuire la responsabilità solo alla sua motivazione esplorativa ma interrogarsi, invece, sulla qualità dell’alimentazione fornita (il cane potrebbe soffrire di una carenza di nutrienti e mettere in atto un comportamento noto come pica) o sulla sua condizione emotiva, perché noia e stress potrebbero essere buoni motivi per giustificare un comportamento che può essere dannoso al suo organismo (irritazioni delle mucose, diarree, gastroenteriti, blocchi intestinali, avvelenamenti per la presenza di diserbanti o insetticidi). Tuttavia, il rapporto con il terreno non è quasi mai gestito dal cane in piena autonomia, ma, come molti altri aspetti della sua vita, è condizionato dalle scelte e dalle decisioni che l’umano di riferimento compie per lui: dunque, nei tratti della passeggiata in cui il terreno è sostituito dall’asfalto sarà necessario non dimenticare che, diversamente dall’erba (che nelle giornate più calde rimane sotto i 40°C e sarebbe l’unica superficie che il cane calpesterebbe se fosse libero di farlo), le superfici asfaltate possono raggiungere facilmente i 55°C e talvolta superare anche i 75°. E la stessa attenzione dovrà essere prestata per le superfici ghiacciate: infatti, se l'esposizione è prolungata, i cuscinetti del cane possono subire screpolature, traumi e perfino ustioni. C’è, infine, un caso in cui il terreno non è per nulla fonte di felicità per il cane: è quando l’umano “dimentica” il proprio cane nel giardino di casa, convinto che sia il posto migliore dove vivere ma che per il cane diventa una vera prigione, un luogo di segregazione e abbandono in cui, per un essere sociale come lui, si spegne ogni entusiasmo per la vita!
Listat acum 4 luni
