Adoptă Quando il dolore per la perdita del proprio animale domestico è insostenibile
Rasă mixtă · Necunoscut · Pui · 12 luni
O studiu recent dovedește că tulburarea de doliu prelungit poate apărea chiar și din pierderea unui câine sau pisică. Să eliminăm insensibilitatea socială rezervată celor care își declară durerea imensă. Tulburarea de doliu prelungit (PGD) este o tulburare psihiatrică descrisă și incluză în ambele Clasificări Internaționale a Bolilor Organizației Mondiale a Sănătății și în Manualul Diagnostic și Statistic al Diagnosticului Asociației Americane de Psihiatrie. Este alcătuită din reacții persistente și debilitante care durează mai mult de 12 luni, care afectează somnul, starea de spirit și viața socială, deoarece includ durere emoțională severă și sentimente negative precum suferință, vinovăție, invidie, mânie și neîncredere: este o tulburare care afectează o treime din cei care au trăit pierderea unei persoane dragi, oamenii care devin mai fragili în fața bolilor, deoarece apărarea lor imunitară este scăzută. PGD necesită un tratament specific multidisciplinar, așa că este important ca o diagnosticare exactă, care oferă dreptul la îngrijiri adecvate din sistemul de sănătate (terapie psihologică, medicamente), dar și dreptul la concediu de la muncă sau garanții de la asigurări. Astăzi, totuși, diagnosticul este posibil doar dacă moartea care provoacă atâta durere este cea a unei persoane (partener, copil, părinte etc.), dar nu dacă e vorba de un animal de companie cu care am avut un legătură foarte intensă. Un studiu realizat de Philip Hyland din cadrul Departamentului de Psihologie al Universității irlandeze Maynooth, publicat pe 14 ianuarie în revista americană PLOS One, a arătat că este diferit: „oamenii pot suferi de niveluri clinice semnificative de PGD după moartea unui animal de companie, iar simptomele PGD se manifestă în același mod, indiferent de specia decedată.” O treime (32,6%) dintre subiecții care au participat la studiu au trăit moartea unui animal de companie drag, iar aproape toți au trăit și moartea unei persoane: bine, 21% dintre aceste persoane au ales moartea animalelor lor ca fiind mai dureroasă decât pierderea unui membru al familiei. Oamenii care au trăit durerea pierderii unui câine sau pisică sau alt animal de companie găsesc greu să le considere acest lucru dat fiind că o persoană mai fragilă sau sensibilă sau genetic predispusă ar putea suferi de tulburarea de doliu prelungit: dar din păcate, acest lucru nu este cazul pentru mulți oameni, așa că prea mulți văd „durerea legată de moartea unui animal de companie ca fiind mai puțin legitimă decât durerea legată de moartea unei persoane, iar mulți care suferă din cauza pierderii animalelor lor se simt embarațați, neînțeleși și, prin urmare, izolați.” Mai rău, „există încă anumite zone ale științei – spune cercetătorul irlandez – în care specia umană este tratată ca unică și distinctă de toate celelalte specii (...). Descoperirile lui Darwin au arătat că nu există o bază științifică pentru a considera oamenii excepționali în cadrul regnului animal. Homo sapiens sapiens este într-adevăr un maimuțoi african neobișnuit, dar este un maimuțoi african (...) și descoperirile biologiei evoluționiste au arătat doar cât de nesemnificanți suntem noi oamenii”(...) care împărtășesc aproximativ 50% din ADN-ul nostru cu varză și 90% cu șoareci. Studiul irlandez are deci un merit care depășește dovedirea durerei mari adesea simțite la pierderea unui animal de companie: într-adevăr, deschide o nouă perspectivă, care în fapt invalidează decizia actuală de a exclude pierderea animalelor de companie din criteriile diagnostice ale doliului care poate duce la PGD, o decizie care este acum științific incorectă și, prin urmare, are posibilitatea de a fi corectată. Dacă OMS își revizuiește clasificarea tulburării de doliu prelungit, nu doar că toți oamenii care suferă de PGD vor putea fi tratați indiferent de specia ființei de care nu pot accepta pierderea, dar și insensibilitatea socială larg răspândită rezervată celor care trăiesc o durere imensă pentru un companion neuman care nu mai este acolo va dispărea în final.
Citire originală (it)
Una ricerca recente prova che il disturbo da lutto prolungato può insorgere anche per la perdita del proprio cane o gatto. Al bando l'insensibilità sociale oggi riservata a chi dichiara il proprio immenso dolore. Il disturbo da lutto prolungato (PGD-Prolonged Grief Disorder) è un disturbo psichiatrico descritto e incluso sia nella Classificazione Internazionale delle Malattie dell’OMS (Organizzazione Mondiale della Sanità), sia nel Manuale Diagnostico e Statistico dei Disturbi Mentali dell'American Psychiatric Association. Consiste in una serie di reazioni persistenti e debilitanti che durano più di 12 mesi e che influenzano il sonno, l’umore e la vita sociale poichè comprendono grave dolore emotivo e sentimenti negativi come l’angoscia, la colpa, l’invidia, la rabbia e l’incredulità: è un disturbo di cui soffre un terzo di coloro che hanno subito la perdita di una persona cara, soggetti che diventano anche più fragili dinanzi alle malattie dato che le loro difese immunitarie si abbassano. Il PGD richiede un trattamento multidisciplinare specifico ed è quindi importante che ci sia una diagnosi accertata, che fa nascere il diritto di ricevere cure adeguate dal sistema sanitario (psicoterapia, farmaci), ma anche il diritto ad assentarsi dal lavoro o quello di ricevere i rimborsi dalla propria assicurazione. Ad oggi, la diagnosi è però possibile solo se la morte che provoca tanto dolore è quella di una persona (compagno di vita, figlio, genitore, ecc.) ma non se a lasciarci è l’animale domestico col quale abbiamo condiviso un legame spesso intensissimo. Una ricerca di Philip Hyland del Dipartimento di Psicologia dell’Università irlandese di Maynooth, pubblicato il 14 gennaio scorso sulla rivista statunitense PLOS one, ha dimostrato che le cose stanno diversamente: “le persone possono sperimentare livelli clinicamente significativi di PGD dopo la morte anche di un animale domestico, e i sintomi della PGD si manifestano allo stesso modo, indipendentemente dalla specie a cui appartiene il defunto. Un terzo (32,6%) dei soggetti che hanno partecipato allo studio aveva sperimentato la morte di un animale domestico amato, e quasi tutti avevano anche sperimentato la morte di un essere umano: bene, il 21,0% di queste persone ha scelto la morte del proprio animale domestico come più angosciante rispetto alla perdita di un proprio congiunto”. Chi ha sperimentato il dolore per la perdita di un cane o di un gatto o di un qualunque altro animale domestico non fatica a considerare scontato che una persona più fragile o sensibile o geneticamente predisposta possa incorrere nel disturbo da lutto prolungato: ma, purtroppo, non è così per molta parte della popolazione, tanto che troppi vedono “il dolore legato alla morte di un animale domestico come meno legittimo del dolore legato alla morte di una persona e molti di coloro che soffrono per la perdita del loro animale domestico si sentono in imbarazzo, non compresi e, di conseguenza, isolati”. E addirittura, “ci sono ancora alcune aree della scienza – dice il ricercatore irlandese – in cui la specie umana è trattata come unica e distinta da tutte le altre specie (…). Le scoperte di Darwin hanno dimostrato che non c’era alcuna base scientifica per considerare gli esseri umani come eccezionali all’interno del regno animale. L'Homo sapiens sapiens è senza dubbio un'insolita scimmia africana, ma è una scimmia africana (…) e le scoperte della biologia evolutiva hanno solo dimostrato quanto siamo insignificanti noi esseri umani” (…) che condividiamo circa il 50% del nostro DNA con il cavolo” e il 90% con i topi. La ricerca irlandese ha, dunque, un merito che va oltre la dimostrazione del grande dolore che spesso si prova per la perdita di un animale domestico: infatti, apre una nuova prospettiva, che, di fatto, azzera la decisione fin qui imperante di escludere la perdita di animali domestici dai criteri diagnostici del lutto che può dare origine al PGD, una decisione che ora diventa scientificamente sbagliata e che ha, quindi, la possibilità di essere corretta. Se l’OMS rivedrà la propria classificazione del disturbo da lutto prolungato, non solo tutte le persone che soffrono di PGD potranno essere curate a prescindere dalla specie a cui appartiene l’essere di cui non accettano la scomparsa, ma potrà cadere per sempre anche la diffusissima insensibilità sociale oggi riservata a chi prova un dolore immenso per un compagno di viaggio non umano che non c’è più.
Listat acum 4 luni
