Adoptă Con il cane…
Rasă mixtă · Necunoscut · Pui · 6 luni
Călătoria în munte cu câinele este una dintre cele mai frumoase activități pe care o poți face cu un animal de companie. Dar cu conștiință. Prima regulă de respectată pare evidentă, dar nu este deloc, deoarece adesea oamenii care merg cu câinele lor se gândesc doar la propriile lor abilități și la starea lor fizică (uneori nici măcar asta!), ca și cum ar fi evident că câinele poate suporta orice creștere de altitudine și orice lungime a traseului. În schimb, excursia trebuie să fie potrivită pentru câine, starea sa de sănătate, vârsta, mărimea, nivelul de antrenament și rezistența la obosire. Câinii de mărime medie sau mare ar trebui să fie duși în munte doar după un an de vârstă, însă ei nu ar trebui să facă creșteri de altitudine, care vor trebui așteptate încă 6 luni, ținând cont de faptul că un traseu mai lung va necesita o creștere mai mică de altitudine și invers. Câinii mici și rasa cu cap scurt tind să se obosească mai ușor, așa că traseul trebuie să fie proporțional cu abilitățile lor. Există și credința că câinele din munte (ca zonă în afara orașului) poate fi întotdeauna liber de la coardă, astfel încât acesta să-și împlinească dorința de a alerga și de a mirosi. Aceasta este o modalitate foarte comună de gândire, specifică oamenilor care în cel mai bun caz sunt pur și simplu neînformați și puțin pregătiți, dar care adesea arată și mândrie și încredere excesivă. În realitate, câinele nu poate fi lăsat niciodată fără coardă dacă poate reprezenta un pericol, de exemplu, pentru alți hikeri, schiori, bicicliști, vizitatori sau administratori de cabane din munte, etc., sau dacă există interdicție (care uneori este chiar o interdicție de acces) pentru protejarea zonelor protejate și parcurilor naturale. Totuși, înafară de aceste situații, principala motivare pentru a nu lăsa câinele fără coardă atunci când nu răspunde prompt chemării stăpânului este necesitatea de a proteja fauna sălbatică: un câine care urmărește unul dintre numeroșii animale sălbatice prezenți în munte pune în pericol nu doar viața animalului sălbatic (care, chiar dacă nu este rănit sau ucis de câine, se poate răni singur sau cel puțin se poate slăbi din cauza urmăririi și astfel devine mai vulnerabil față de prădătorii săi naturali), ci și viața lui, din cauza contactului posibil cu animale sălbatice bolnave (rabie, tuberculoză, dar și boala Aujeszky, cauzată de un virus ale cărui gazde naturale sunt porcii sălbatici și pentru care nu există tratament eficient). O foaie specială din secțiunea „Câinele în societate” din Ghidurile Apaca (de asemenea în format audio) colectează multe alte informații utile privind echipamentul, privind cum să abordezi traseul, și privind lucrurile de făcut înainte și după o excursie în munte.
Citire originală (it)
L'escursione in montagna è tra le attività più belle da fare con il cane. Ma con coscienza. La primissima regola da rispettare sembra ovvia, ma non lo è affatto, dato che spesso chi si accompagna al cane pensa soltanto alle capacità proprie e alla propria condizione fisica (talvolta neppure a questa!), quasi fosse scontato che il cane possa affrontare qualsiasi dislivello e qualsiasi durata del percorso. Invece, l’escursione deve essere adeguata al cane, al suo stato di salute, alla sua età e taglia e al suo livello di allenamento e al grado di resistenza alla fatica. Cani di taglia media o grande dovrebbero essere condotti in montagna solo dopo l’anno di età ma senza che debbano affrontare dislivelli, per affrontare i quali bisognerà attendere altri 6 mesi, tenendo conto che un percorso più lungo dovrà comportare meno dislivello e viceversa. I cani di piccola taglia e le razze brachicefale tendono ad affaticarsi più facilmente e quindi il percorso dovrà essere proporzionato alle loro capacità. C'è poi la convinzione che il cane in montagna (in quanto area extraurbana) possa essere lasciato libero sempre, in modo che finalmente dia sfogo al proprio desiderio di correre e annusare. E' un modo di pensare frequentissimo, proprio di persone che nell'ipotesi migliore sono solo sprovvedute e poco informate, ma che spesso brillano anche per arroganza e prepotenza. In realtà, il cane non può mai essere lasciato libero se è in grado di arrecare pericolo ad esempio, ad altri escursionisti, a sciatori, a ciclisti, ad avventori o gestori dei rifugi, e così via o se c'è un divieto (che talvolta è addirittura di accesso) a salvaguardia di aree protette e di parchi naturali. Ma al di fuori di tali fattispecie, la motivazione principale per non lasciare libero il cane che non risponde prontamente ai richiami del conduttore è la necessità di tutelare la fauna selvatica: un cane che rincorre uno dei molti animali selvatici presenti in montagna mette in pericolo non solo la vita del selvatico (che se anche non verrà ferito o ucciso dal cane potrà però ferirsi o comunque indebolirsi per l’inseguimento ed esporsi così a una più facile predazione da parte di altri selvatici), ma anche la propria per l’eventuale contatto con esemplari selvatici malati (rabbia, tubercolosi, ma anche la malattia di Aujeszky, causata da un virus che ha come ospite naturale il cinghiale e per la quale non esiste un trattamento efficace). Una scheda specifica nella sezione “il cane nella società” delle Guide di Apaca (anche in formato audio) raccoglie molte altre utili informazioni sull'attrezzatura, sulle modalità di affrontare il percorso e sulle cose da fare prima e dopo l'escursione in montagna.
Listat acum 3 luni
