Adoptă E’
Rasă mixtă · Necunoscut · Vârstnic · 11 ani
Duminică trecută, un nou vizitator a ajuns la adăpostul pentru animale: Ariel, un câine de trei ani, ras, în stare bună de sănătate, dar care a devenit brusc o povară. Cei care au lăsat-o sunt tineri, însă când au luat pe Ariel dintr-un adăpost pentru câini din Basilicata, fata nu avea nici douăzeci de ani și avea un plan de viață care, în acel moment, prevedea să aibă un câine. Nu se știe ce le-a fost spus acestei tineri perechi privitor la angajamentul și responsabilitatea implicată în adoptarea unui câine: faptul rămâne că un „eveniment obișnuit” ca o mutare a fost suficient pentru a lăsa un mic câine care ar trebui, pentru totdeauna, să fie un companion de călătorie. Documentele care au însoțit câinele dovedesc că atunci când Ariel a ajuns la Belluno, nu avea nici trei luni, fiind născut pe 25 aprilie 2015 și dat tinerilor pe 18 iulie. În ciuda mărimei sale mici, Ariel era deja un câine străzile înregistrat la municipalitate, suferind de coccidioză și giardioză, conform serviciului veterinar al autorității sanitare locale din 5 iunie: nimic neobișnuit pentru un câine străzile din sud, cu excepția cazului în care diagnosticul a fost confirmat și pe 4 iulie, adică după o lună de tratament posibil incomplet și cincisprezece zile înainte de transferul în Veneto. A fost Ariel vindecată când a fost adoptată? Care a fost călătoria care, având doar trei luni, i-a adus la Belluno? Cine a făcut inspecția de la domiciliu înainte de adoptare? Cine a explicat tinerilor ce însemna „a lua un câine”? Și cine a asigurat că este un câine mic, așa cum cerea adoptantul, iar care, în schimb, a decis să crească aproape la dimensiunea mare? Nu mai putem suporta în continuare acest „trafic de câini” din sud. Am menționat deja bunăvoința multor voluntari (atât din sud, cât și din nord), dar și încrezerea în sine a multor adevărați iubitori de animale (atât din nord, cât și din sud) care plasează și continuă să plaseze exemplare pentru plăcerea narcisistă de a-și satisface cu fotografii și postări pe rețelele sociale. Ce se întâmplă cu tonurile dramatice și poveștile – deseori false – folosite pentru a „lanseza” animalele online, jucându-se cu emoțiile oamenilor în mod nesăbuit? Și cu banii (puțini sau mulți) ceruți la stațiile de serviciu de pe autostrăzi, unde câinii sunt livrați? Și cu tinerii „Dobermani” plasați în familii cu copii nou-născuți? Și cu „Schnauzerii” care – dintr-un motiv – sunt prea activi? Și cu puii (la fel ca Ariel) garanțați să fie mici, care apoi devin prea mari pentru un apartament? Sau exemplele drogate pe durata călătoriei, care apoi se dovedesc imposibil de gestionat? Chiar și la adăpostul pentru câini APACA există astfel de câini, aduși în nord de către Bellunesi, care ar face un favor atât câinilor, cât și cetățenilor lor dacă s-ar dedica la altceva! Este timpul ca Statul și Regiunile – care niciodată nu au intervenit pentru a opri sau cel puțin reglementa migrația din adăposturile din sud – să pună capăt unei situații care nu e demnă pentru o țară civilizată.
Citire originală (it)
Domenica scorsa è arrivata in rifugio una nuova ospite: si tratta di Ariel, una meticcia di tre anni, in piena salute ma diventata improvvisamente ingombrante. La coppia che l'ha lasciata è giovane, ma quando ha preso Ariel da un canile della Basilicata la ragazza non aveva neanche vent'anni e un progetto di vita che, in quel momento, includeva la presenza di un cane. Non è dato sapere quanto sia stato detto a questa giovanissima coppia dell'impegno e della responsabilità a cui andava in contro adottando un cane: sta di fatto che un evento “normale” come un trasferimento è bastato per scaricare una cagnotta che avrebbe dovuto essere, per sempre, una compagna di viaggio. I documenti che accompagnano il cane provano che quando Ariel è arrivata a Belluno non aveva neanche tre mesi, essendo nata il 25 aprile 2015 e ceduta ai ragazzi il 18 luglio. Pur così piccola, Ariel era già una randagia intestata al comune, affetta da coccidiosi e giardiasi, come attestato dal servizio veterinario dell'Azienda sanitaria locale il 5 giugno: niente di strano per un randagio del sud, se non fosse che la diagnosi è stata confermata anche il 4 luglio, vale a dire dopo un mese di cure forse non fatte e quattordici giorni prima del trasferimento in Veneto. Era guarita Ariel quando è stata data in adozione? Come è stato il viaggio che, a soli tre mesi, l'ha portata a Belluno? E chi ha fatto (o non fatto) la visita di preaffido? Chi ha spiegato ai ragazzi cosa voleva dire “prendere un cane”? E chi ha assicurato che si trattava di un cane di piccola taglia, proprio come aveva chiesto l'adottante e che, invece, ha deciso di crescere quasi fino alla taglia grande? Non se ne può veramente più di questo “traffico di cani” dal sud. Abbiamo già detto della buonafede di tanti volontari (sia al sud che al nord), ma anche del protagonismo di altrettanti sedicenti amanti degli animali (sia al nord, che al sud), che hanno piazzato e continuano a piazzare esemplari per il narcisistico piacere di gratificarsi con foto e post sui social. E che dire dei toni drammatici e delle storie – spesso false- usati per “lanciare” l'animale in rete, giocando in modo irresponsabile con i sentimenti delle persone? E dei soldi (pochi o tanti che siano) chiesti nelle stazioni di servizio dell'autostrada, dove i cani vengono consegnati? E dei giovani “doberman” inseriti in famiglie con neonati? E degli “schnauzer” che – chissà come mai! – sono troppo vivaci? E dei cuccioli (proprio come Ariel) garantiti di taglia piccola che invece diventano troppo grandi per un appartamento? O di esemplari drogati per il tempo del viaggio che si rivelano poi ingestibili? Anche nel canile di APACA ci sono cani così, portati al nord da bellunesi che farebbero un piacere ai cani e ai loro concittadini se si dedicassero ad altro! E' ora che Stato e Regioni – che non sono mai intervenuti per bloccare o almeno regolare la migrazione dai canili del Sud- facciano cessare una situazione che è indegna di un paese civile.
Listat acum 4 luni
