Adoptă Il cane dominante non esiste
Rasă mixtă · Feminin
Câinele dominant este cel care declanșează dorința instinctivă, neînțeleasă de a-l supune. Când întâlnim câini în timpul plimbărilor sau în zone fără coardă sau la casa unui prieten, este foarte frecvent să auzim anumite comportamente judecate ca „normale” pentru că sunt realizate de un câine considerat și evaluat ca „dominant”: acest lucru se întâmplă cu câinele (poate chiar o femeie) care se urcă pe un alt câine sau pe piciorul unei persoane; sau cu câinele care ține totdeauna pe toți departe de bancă unde stă omul său; se întâmplă cu câinele care ignora complet cererile de a nu trage la coardă; sau cu câinele care niciodată nu se relaxează și observă continuu înconjurul. Toate aceste situații au, de fapt, explicații etologice precise, deși diferă între ele, în care nici măcar dominanța nu este implicată. Dominanța și supunerea, într-adevăr, sunt concepte care descriu „relațiile de putere” între indivizi în cadrul unui grup social sau al unei relații stabile: adică, califică statutul unui subiect și sunt utile pentru a înțelege dinamica socială, dar nu pentru a eticheta comportamentele individuale ale câinelui de familie care, în anumite situații, exprimă doar una dintre multele comportamente tipice ale speciei. Acest lucru este valabil și pentru agresiune, care nu este în mod necesar o expresie a dominanței: într-adevăr, motivația de atac (agresiune) este influențată de mai mulți factori (genetică, experiențe, sănătate, socializare, frică, motivație predatorie și teritorială, etc.) și face parte din personalitatea individuală a câinelui, iar dominanța nu este un trăsătură de personalitate ci un aspect al unei relații (asimetrice) care variază în funcție de context sau situația relațională în care se află câinele. Prin urmare, odată ce se înțelege că nu este un „câine dominant” care dorește să doarmă pe pat sau care apără mâncarea sau jucăriile, sau chiar care trece prin ușă primul, va fi poate mai ușor pentru om să își părăsească dorința instinctivă, neînțeleasă de a-l supune câinelui și să citească comportamentul acestuia într-un mod mai puțin simplist. În relația om-câine, dominanța și supunerea au fost întotdeauna folosite pentru a justifica metode coercitive și pedepse ca instrumente pentru a afirma superioritatea antropocentrică și voința animalelor umane asupra animalelor neomenești: în schimb, ceea ce este real necesar în relația cu animalul cu care trăiești este oameni autoritari, care exprimă un echilibru între cunoștință, empatie și ascultarea nevoilor și cerințelor companioanei tale animale, respingând dominanța, impunerea și autoritarismul.
Citire originală (it)
Il cane dominante è quello che attiva l'istintivo, ignorante desiderio di sottometterlo. Nell’incontrare cani in passeggiata o in area sgambo o nell'abitazione di un conoscente capita molto spesso di sentire giudicare alcuni comportamenti come “normali” perché messi in atto da un cane considerato e valutato come “dominante”: succede con il cane (magari anche femmina) che monta un altro cane o la gamba di un umano; oppure con il cane che tiene tutti lontani dalla panchina dove è seduto il compagno umano; succede col cane che non ascolta minimamente le suppliche di non tirare al guinzaglio; oppure con il cane che non si rilassa mai e sorveglia incessantemente il contesto. Tutte queste fattispecie hanno, in realtà, spiegazioni etologiche precise ancorchè diverse tra loro, in cui la dominanza non viene proprio in gioco. Dominanza e subalternità, infatti, sono concetti che descrivono le “relazioni di potere” tra individui all’interno di un gruppo sociale o di una relazione stabile: qualificano, cioè, lo status di un soggetto e, quindi, sono utili a comprendere le dinamiche sociali, ma non per dare un’etichetta a singoli atteggiamenti del cane di famiglia che in determinate situazioni si esprime semplicemente con uno dei tanti comportamenti tipici della specie. E’ così anche per l’aggressività, che non è necessariamente espressione di dominanza: infatti, la motivazione ad aggredire (aggressività) è influenzata da diversi fattori (genetica, esperienze vissute, stato di salute, socializzazione, paura, motivazione predatoria e territoriale e così via) e fa parte della personalità del singolo cane, mentre la dominanza non è un tratto della personalità ma un aspetto di una relazione (asimmetrica) che varia in ragione del contesto o del rapporto relazionale che il cane sta intrattenendo. Dunque, una volta capito che non è un “cane dominante” quello che vuole dormire sul letto o che difende il cibo o i giochi o, addirittura, quello che oltrepassa per primo la porta di casa, sarà forse più facile per l’umano di turno mettere da parte il proprio istintivo, ignorante desiderio di sottomettere il cane e impegnarsi in una lettura meno semplificata dei suoi comportamenti. Nella relazione uomo-cane, dominanza e sottomissione sono servite, da sempre, a giustificare metodi coercitivi e punizioni come strumento di affermazione antropocentrica della superiorità e del volere dell’animale umano sull'animale non-umano: invece, ciò di cui c’è davvero bisogno nel rapporto con il proprio animale convivente è di persone autorevoli, che esprimono un equilibrio tra competenza, empatia e ascolto dei bisogni e delle esigenze del proprio compagno animale, rifiutando dominanza, imposizione e autoritarismo.
Listat acum 4 luni
