Adoptujte Câine Mic, Suflet Mare, Inimă Cât Un Munte
Kříženec · Mužský
Dnes vám povím o svém psu. Jednoduchý příběh o psovi a ještě jednodušší. Pes, který žil dost dlouho na to, aby všechny, kdo se nevešli, měli. Byl neobratný, ale moc miloval. A myslím, že říct, že jsi upřímný, když miluješ, je už pleonasm. Měl jsem ho dlouho. V roce 2009, v noci svátků. Byl malý, jako kulaté koule vlny. Namočil podlahu. Rozlil míček s mlékem. Rychle jsme se stali přáteli. Byl menší než moje dlaně. Nedělal skoro nic zlobivého, ale jeho přítomnost byla cítit všude. Prozradil se svým charakteristickým, ostrým a chaotickým štěkáním. Ano, když byl v domě, dokud nevyrostl trochu více a rozhodl se čelit světu, roztrhl několik role toaletního papíru. Co mu záleželo na tom, že udělal nepořádek? Měl zábavu a to bylo všechno, co dělalo rozdíl. Má smysl vypravovat o tom, když větší psi ho porazili a on jen ležel na zádech, aniž by kousl nebo se bránil? Jen štěkal „aaaa“ téměř lidsky. Nebo když byl chycen sousedovou pastí a poškozován v boku? Zůstal s touto nešťastnou jizvou po celý život. Nebo když auto narazilo do něj a nemohl se hýbat, ale vynaložil tak silné úsilí, že vztyčil, jen pro mě, téměř, na nohy, chvěl se všemi klouby, jen abych hrál? Nebo když jsem mu krmil lžící, protože jinak by se k jídlu nedostal, když měl horečku? Prožil pandemii svým způsobem. Ale povím vám něco jiného. Nejprve chci dát trochu kontextu. Jsem slepý. A nezmínil bych to, kdyby to nedělalo absolutně žádný smysl. Bylo to mezi prvními krátce, kdy jsem šel sám z jednoho místa na druhé. Řekněme upřímně, žiju ve venkova, a dvůr mé babičky není daleko od mého. Možná kolem 100 metrů. Bylo to v polovině března. Martin, to je jeho jméno, nepošel dál než na naši ulici - možná 15 metrů. Tam potkal jiné psy, šťastně si povídali nebo byl pokáraný ostatními. Trochu panikařil, vzal jsem si hůl a začal jít ke své babičce. Bylo docela zima, byl jsem opatrný vším, co se pohybovalo. V jednom okamžiku, když jsem se pohyboval dopředu, slyšel jsem psa, který mě sledoval. Ale řekl jsem, abych se nesledoval. Když máš v ruce hůl, může se zdát, že je zbraň pro psa a možná by tě mohl napadnout. Setkal jsem se s sousedem, který mě pozdravil: – Nevím, řekl jsem, možná je ze ulice. Po pozdravení souseda jsem pokračoval k babičce. Pes mě sledoval těsně. Dlouze řečeno, když jsem tam dorazil a vstoupil dveřmi, pes se pokusil vejít i on. Ale Paulică, pes mé babičky, chtěl určitě obránit své území. Ano, byl to on. Martin. Přišel za mnou. Stále ještě nechápu, co se v jeho hlavě dělo. On, který nešel dál než 15-30 metrů z domova... Tak to byl, jen jednou, jediný psí vůdce na Temu. Mohl mít i chybějící štítek Made in China. To je jeho příběh, ne můj. Žil 15 let, ale byl nemocný, trpěl a zůstal stejně veselý jako vždy. Je to venkovský příběh o malém a neobratném psu, ale – jak jsem řekl – upřímně a přátelsky, statečně, ale i strach. A ne, nikdy jsem ho nevolal slavným řádkem z „Courage, the Brave Dog.“ Nikdy mě nezasmál. Byl nejšťastnější, když jste mu jen položili ruku a on se obrátil na záda, aby vám umožnil, abyste ho hladili. Vedle něj žili také psi: Sasa, Sasa Two, jiný pes bez jména a hlupák, kterého mám teď. Je známý pod mnoha jmeny: Ursu, Satana, Codrin. Ano, to je vše. Všichni mu dali vůli žít, obtěžovali ho, hráli si s ním. Ale byl trpělivý jako vždy a nervózně štěkl, když ostatní pokoušeli o jeho jídlo. Projeli jeho životem a mým, ale největší zásah zanechal. „Byl to malý pes, ale s velkým srdcem. Ukázal mi, co je neomezená láska, nekonečná loajálnost a síla, která vás zvedne, i když život vás pokouší shodit. Vždy vystoupil pro mě. A nakonec, když cítil, že musí jít, udělal to ticho. Neměl chtět, aby někdo viděl, jak trpí. Martin byl více než pes. Byl můj přítel, věrný, laskavý a statečný. Chybíš mi, starý příteli!“
Přečíst původní (ro)
Astăzi îţi voi povesti despre câinele meu. O poveste simplă despre un câine şi mai simplu. Un câine care a trăit cât pentru toţi cei care nu au rezistat. A fost prostănac, dar a iubit foarte mult. Şi cred că a spune că eşti sincer când iubeşti e deja pleonasm. L-am primit de mult. Prin 2009, de Crăciun. Era mic, cât un ghemotoc. A făcut pipi pe podea. A vărsat castronul cu lapte. Ne-am împrietenit rapid. Era mai mic decât palma mea. Nu prea a făcut năzbâtii, dar prezenţa i se simţea peste tot. Se făcea cunoscut prin lătratul lui caracteristic, ascuţit şi haotic. A, da, bine, cât a stat în casă, până a mai crescut un pic şi s-a hotărât să înfrunte lumea, a sfâşiat câteva role de hârtie igienică. Ce-i păsa lui că făcea mizerie? Se distra şi aia era tot ce conta. Are sens să povestesc când alţi câini mai mari îl băteau şi el doar se întindea pe spate fără să muşte sau să riposteze? Striga doar „aaaa” aproape uman. Sau când s-a prins în laţul unui vecin şi şi-a sfâşiat coapsa? A rămas cu cicatricea aia nenorocită pentru toată viaţa. Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui. Dar am să-ţi povestesc altceva. Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri. Era pe la jumătatea lunii martie. Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri. Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca. La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace. M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat: — Nu ştiu, am zis, o fi al străzii. După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine. Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul. Da, era el. Martin. Venise după mine. Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă… Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China. Asta e povestea lui, nu a mea. A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna. E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs. Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi. Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut. Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el. Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea. Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă. „A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind. Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos. Mi-e dor de tine, bătrâne!
Zobrazeno před 2 měsíci
