Υιοθετήστε τον/την Câine Mic, Suflet Mare, Inimă Cât Un Munte
Μεικτής φυλής · Αρσενικό
Today I will tell you about my dog. A simple story about a dog and even simpler. A dog who lived long enough for all those who didn't make it. He was clumsy, but he loved very much. And I think that saying you are sincere when you love is already a pleonasm. I had him for a long time. In 2009, at Christmas. He was small, like a ball of wool. He peed on the floor. He spilled the milk bowl. We became friends quickly. He was smaller than my palm. He didn't really do anything mischievous, but his presence was felt everywhere. He made himself known with his characteristic, sharp and chaotic barking. Oh yes, when he was in the house, until he grew a bit more and decided to face the world, he tore up some rolls of toilet paper. What did he care that he made a mess? He was having fun and that was all that mattered. Does it make sense to tell about when bigger dogs beat him and he just lay on his back without biting or fighting back? He would just bark "aaaa" almost humanly. Or when he got caught in a neighbor's trap and tore his thigh? He remained with that unfortunate scar for the rest of his life. Or when a car hit him and he couldn't move, but he forced himself so hard that he stood up just for me, barely, on his feet, trembling from all his joints, only to play? Or when I fed him with a spoon, because otherwise he wouldn't come near his food, when he had a fever? He experienced the pandemic in his own way. But I'll tell you something else. First of all, I want to give you a little context. I am blind. And I wouldn't have mentioned it if it hadn't made absolutely no sense. It was among the first times when I went alone from one place to another. Let's be honest, I live in the countryside, and my grandmother's yard is not very far from mine. Maybe about 100 meters or so. It was in mid-March. Martin, that's his name, didn't go further than our street - maybe 15 meters. There he met other dogs, chatted happily or got beaten up by the others. A bit panicked, I took my stick and started heading to my grandmother's house. It was quite cold, I was careful about everything moving. At one point, as I was moving forward, I heard a dog coming after me. But I said not to pay attention. When you have a stick in your hand, it can seem like a weapon for a dog and it's possible he might attack you. I met a neighbor who greeted me: — I don't know, I said, maybe it's from the street. After greeting my neighbor, I continued toward my grandmother's house. The dog followed me closely. To shorten it, when I arrived there and entered through the gate, the dog tried to enter too. But Paulică, my grandmother's dog, wanted to definitely defend his territory. Yes, it was him. Martin. He had come after me. I still don't understand what was going on in his head. He, who didn't go beyond 15-30 meters from home... That was how he was, only once, the only guide dog on Temu. He might have even lacked the Made in China label. This is his story, not mine. He lived 15 years, but he got sick, suffered, and remained as cheerful as always. It's a country story about a small and clumsy dog, but - as I said - sincere and friendly, brave but also scared. And no, I never called him the famous line from "Courage, the Brave Dog." He never made me laugh. He was happiest when you just put your hand on him, and he rolled over on his back just so you could stroke him. Alongside him, other dogs have also lived: Sasa, Sasa Two, another dog without a name, and the fool I have now. He is known by many names: Ursu, Satan, Codrin. Yes, that's all. They all gave him the will to live, they tormented him, played with him. But he was patient as always and growled nervously when others tried to take his food. They passed through his life, and mine, but he left the strongest imprint. "He was a small dog, but with a big heart. He showed me what unconditional love, limitless loyalty, and the power to lift you up, even when life tries to knock you down. He always rose for me. And finally, when he felt he had to go, he did so in silence. He didn't want anyone to see him suffering. Martin was more than a dog. He was my friend, loyal, loving, and brave. I miss you, old friend!"
Διάβασε αρχικό (ro)
Astăzi îţi voi povesti despre câinele meu. O poveste simplă despre un câine şi mai simplu. Un câine care a trăit cât pentru toţi cei care nu au rezistat. A fost prostănac, dar a iubit foarte mult. Şi cred că a spune că eşti sincer când iubeşti e deja pleonasm. L-am primit de mult. Prin 2009, de Crăciun. Era mic, cât un ghemotoc. A făcut pipi pe podea. A vărsat castronul cu lapte. Ne-am împrietenit rapid. Era mai mic decât palma mea. Nu prea a făcut năzbâtii, dar prezenţa i se simţea peste tot. Se făcea cunoscut prin lătratul lui caracteristic, ascuţit şi haotic. A, da, bine, cât a stat în casă, până a mai crescut un pic şi s-a hotărât să înfrunte lumea, a sfâşiat câteva role de hârtie igienică. Ce-i păsa lui că făcea mizerie? Se distra şi aia era tot ce conta. Are sens să povestesc când alţi câini mai mari îl băteau şi el doar se întindea pe spate fără să muşte sau să riposteze? Striga doar „aaaa” aproape uman. Sau când s-a prins în laţul unui vecin şi şi-a sfâşiat coapsa? A rămas cu cicatricea aia nenorocită pentru toată viaţa. Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui. Dar am să-ţi povestesc altceva. Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri. Era pe la jumătatea lunii martie. Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri. Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca. La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace. M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat: — Nu ştiu, am zis, o fi al străzii. După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine. Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul. Da, era el. Martin. Venise după mine. Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă… Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China. Asta e povestea lui, nu a mea. A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna. E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs. Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi. Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut. Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el. Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea. Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă. „A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind. Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos. Mi-e dor de tine, bătrâne!
Δωρεάν λογαριασμός — 10 επαφές περιλαμβάνονται
Καταχωρημένα προηγούμενος μήνας
