Adotar Câine Mic, Suflet Mare, Inimă Cât Un Munte
Raça mista · Macho
Hoje vou contar sobre meu cão. Uma simples história sobre um cão e ainda mais simples. Um cão que viveu o suficiente para todos os que não chegaram. Ele era desengonçado, mas amava muito. E acho que dizer que és sincero quando ama já é um pleonasmo. Eu o tive por muito tempo. Em 2009, no Natal. Ele era pequeno, como uma bola de lã. Ele urinava no chão. Derrubava a tigela de leite. Tornamos-nos amigos rapidamente. Ele era menor que minha mão. Ele não fazia realmente nada travesso, mas sua presença era sentida em todos os lugares. Ele se fez conhecido com seu característico latido agudo e caótico. Oh sim, quando ele estava em casa, até que cresceu um pouco e decidiu enfrentar o mundo, ele rasgou alguns rolos de papel higiênico. O que ele se importava em fazer bagunça? Ele estava se divertindo e era tudo o que importava. Faz sentido contar sobre quando cães maiores o espancavam e ele apenas deitava de costas sem morder ou lutar de volta? Ele apenas latia "aaaa" quase humanamente. Ou quando foi pego em uma armadilha do vizinho e rasgou a coxa? Ele ficou com essa cicatriz infeliz pelo resto da vida. Ou quando um carro o atingiu e ele não conseguia se mover, mas se esforçou tanto que se levantou somente para mim, com dificuldade, nas patas, tremendo de todas as juntas, só para brincar? Ou quando eu o alimentava com colher, pois senão ele não se aproximava da comida, quando ele tinha febre? Ele vivenciou a pandemia do seu próprio jeito. Mas vou te contar outra coisa. Primeiramente, quero te dar um pouco de contexto. Sou cego. E eu não teria mencionado se não fizesse absolutamente nenhum sentido. Foi entre as primeiras vezes quando eu fui sozinho de um lugar para outro. Sejamos honestos, eu vivo no campo, e o quintal da minha avó não fica muito longe do meu. Talvez cerca de 100 metros. Era no meio de março. Martin, esse é o seu nome, não saiu além da nossa rua - talvez 15 metros. Ali ele encontrou outros cães, conversava felizmente ou era espancado pelos outros. Um pouco assustado, peguei meu bastão e comecei a ir para a casa da minha avó. Estava bastante frio, eu era cuidadoso com tudo que se movia. Em um momento, enquanto eu me movia para frente, ouvi um cão vindo atrás de mim. Mas eu disse para não prestar atenção. Quando tens um bastão na mão, pode parecer uma arma para um cão e é possível que ele possa atacar você. Encontrei um vizinho que me cumprimentou: — Não sei, eu disse, talvez seja do bairro. Após cumprimentar o vizinho, continuei em direção à casa da minha avó. O cão me seguiu de perto. Para resumir, quando cheguei lá e entrei pelo portão, o cão tentou entrar também. Mas Paulică, o cão da minha avó, queria definitivamente defender seu território. Sim, era ele. Martin. Ele havia vindo atrás de mim. Eu ainda não entendo o que estava acontecendo na cabeça dele. Ele, que não ia além de 15-30 metros de casa... Foi assim que ele era, apenas uma vez, o único cão guia em Temu. Ele poderia até ter faltado a etiqueta "Feito na China". Esta é a história dele, não a minha. Ele viveu 15 anos, mas ficou doente, sofreu e permaneceu tão animado quanto sempre. É uma história do campo sobre um pequeno e desengonçado cão, mas - como eu disse - sincero e amigo, corajoso, mas também com medo. E não, eu nunca o chamei da famosa frase de "Coragem, o Cão Valente." Ele nunca me fez rir. Ele era mais feliz quando você simplesmente colocava a mão nele, e ele virava de costas apenas para você o acariciar. Ao lado dele, outros cães também viveram: Sasa, Sasa Dois, outro cão sem nome, e o bobo que tenho agora. Ele é conhecido por muitos nomes: Ursu, Satã, Codrin. Sim, é isso. Todos deram a ele vontade de viver, o incomodaram, brincaram com ele. Mas ele era paciente como sempre e ralhava nervosamente quando outros tentavam pegar sua comida. Eles passaram pela sua vida, e pela minha, mas ele deixou a marca mais forte. "Ele era um pequeno cão, mas com um coração grande. Ele me mostrou o que é amor incondicional, lealdade ilimitada e a força de te levantar, mesmo quando a vida tenta te derrubar. Ele sempre subiu por mim. E finalmente, quando sentiu que precisava ir, ele o fez em silêncio. Ele não queria que ninguém o visse sofrendo. Martin era mais que um cão. Ele era meu amigo, leal, amoroso e corajoso. Sinto sua falta, velho amigo!"
Ler original (ro)
Astăzi îţi voi povesti despre câinele meu. O poveste simplă despre un câine şi mai simplu. Un câine care a trăit cât pentru toţi cei care nu au rezistat. A fost prostănac, dar a iubit foarte mult. Şi cred că a spune că eşti sincer când iubeşti e deja pleonasm. L-am primit de mult. Prin 2009, de Crăciun. Era mic, cât un ghemotoc. A făcut pipi pe podea. A vărsat castronul cu lapte. Ne-am împrietenit rapid. Era mai mic decât palma mea. Nu prea a făcut năzbâtii, dar prezenţa i se simţea peste tot. Se făcea cunoscut prin lătratul lui caracteristic, ascuţit şi haotic. A, da, bine, cât a stat în casă, până a mai crescut un pic şi s-a hotărât să înfrunte lumea, a sfâşiat câteva role de hârtie igienică. Ce-i păsa lui că făcea mizerie? Se distra şi aia era tot ce conta. Are sens să povestesc când alţi câini mai mari îl băteau şi el doar se întindea pe spate fără să muşte sau să riposteze? Striga doar „aaaa” aproape uman. Sau când s-a prins în laţul unui vecin şi şi-a sfâşiat coapsa? A rămas cu cicatricea aia nenorocită pentru toată viaţa. Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui. Dar am să-ţi povestesc altceva. Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri. Era pe la jumătatea lunii martie. Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri. Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca. La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace. M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat: — Nu ştiu, am zis, o fi al străzii. După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine. Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul. Da, era el. Martin. Venise după mine. Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă… Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China. Asta e povestea lui, nu a mea. A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna. E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs. Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi. Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut. Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el. Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea. Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă. „A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind. Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos. Mi-e dor de tine, bătrâne!
Listado há 2 meses
