Adoptar a Câine Mic, Suflet Mare, Inimă Cât Un Munte
Mestizo · Macho
Hoy te contaré sobre mi perro. Una historia sencilla sobre un perro y aún más sencilla. Un perro que vivió lo suficiente para todos los que no lograron hacerlo. Era torpe, pero amaba mucho. Y creo que decir que eres sincero cuando amas ya es un pleonasmo. Lo tuve por mucho tiempo. En 2009, en Navidad. Era pequeño, como una pelota de lana. orinaba en el piso. derramaba el cuenco de leche. Nos hicimos amigos rápidamente. Era más pequeño que mi mano. No hacía realmente nada travieso, pero su presencia se sentía en todas partes. Se hacía conocer con su característico ladrido agudo y caótico. Sí, cuando estaba en la casa, hasta que creció un poco y decidió enfrentar el mundo, rompió algunos rollos de papel higiénico. ¿Qué le importaba que hiciera un desastre? Estaba divirtiéndose y eso era todo lo que importaba. ¿Tiene sentido contar cuando los perros más grandes lo golpeaban y él solo se ponía de espaldas sin morder ni luchar? Solo ladraba "aaaa" casi humanamente. O cuando quedó atrapado en una trampa del vecino y se arrancó la pierna? Quedó con esa desafortunada cicatriz durante toda su vida. O cuando un auto lo atropelló y no podía moverse, pero se esforzó tanto que se puso de pie solo para mí, apenas, sobre sus patas, temblando de todas sus articulaciones, solo para jugar? O cuando lo alimentaba con cuchara, porque de lo contrario no se acercaba a su comida, cuando tenía fiebre? Experimentó la pandemia de su propia manera. Pero te diré algo más. En primer lugar, quiero darte un poco de contexto. Soy ciego. Y no lo habría mencionado si no hubiera tenido absolutamente ningún sentido. Fue entre las primeras veces cuando fui solo de un lugar a otro. Seamos honestos, vivo en el campo, y el patio de mi abuela no está muy lejos del mío. Quizás unos 100 metros o así. Era en mediados de marzo. Martin, ese es su nombre, no fue más allá de nuestra calle - quizás 15 metros. Allí conoció a otros perros, charlaba feliz o era golpeado por los demás. Un poco alarmado, tomé mi bastón y comencé a dirigirme a la casa de mi abuela. Hacía bastante frío, estaba cuidadoso con todo lo que se movía. En un momento, mientras me movía hacia adelante, escuché a un perro que me seguía. Pero dije que no prestara atención. Cuando tienes un bastón en la mano, puede parecer un arma para un perro y es posible que él te atacara. Me encontré con un vecino que me saludó: —No sé, dije, tal vez sea del barrio. Después de saludar al vecino, seguí hacia la casa de mi abuela. El perro me siguió de cerca. Para resumir, cuando llegué allí y entré por la puerta, el perro trató de entrar también. Pero Paulică, el perro de mi abuela, quería defender definitivamente su territorio. Sí, era él. Martin. Había venido tras de mí. Aún no entiendo qué pasaba en su cabeza. Él, quien no salía más allá de 15-30 metros de casa... Así era él, solo una vez, el único perro guía en Temu. Quizás incluso carecía de la etiqueta Hecho en China. Esta es su historia, no la mía. Vivio 15 años, pero se enfermó, sufrió y permaneció tan alegre como siempre. Es una historia rural sobre un pequeño y torpe perro, pero - como dije - sincero y amigable, valiente pero también asustado. Y no, nunca lo llamé con la famosa frase de "Valentía, el perro valiente". Nunca me hizo reír. Era más feliz cuando simplemente colocabas tu mano sobre él, y él se volteaba de espaldas para que lo acariciaras. Junto a él también han vivido otros perros: Sasa, Sasa Dos, otro perro sin nombre, y el tonto que tengo ahora. Es conocido por muchos nombres: Ursu, Satán, Codrin. Sí, eso es todo. Todos le dieron ganas de vivir, lo molestaron, jugaron con él. Pero fue paciente como siempre y gruñó nerviosamente cuando otros intentaban tomar su comida. Ellos pasaron por su vida, y la mía, pero dejó la huella más fuerte. "Era un perro pequeño, pero con un gran corazón. Me mostró qué es el amor incondicional, la lealtad ilimitada y la fuerza para levantarte, incluso cuando la vida trata de derribarte. Siempre subía por mí. Y finalmente, cuando sintió que tenía que irse, lo hizo en silencio. No quería que nadie lo viera sufrir. Martin era más que un perro. Era mi amigo, fiel, cariñoso y valiente. Te extraño, viejo amigo!"
Leer original (ro)
Astăzi îţi voi povesti despre câinele meu. O poveste simplă despre un câine şi mai simplu. Un câine care a trăit cât pentru toţi cei care nu au rezistat. A fost prostănac, dar a iubit foarte mult. Şi cred că a spune că eşti sincer când iubeşti e deja pleonasm. L-am primit de mult. Prin 2009, de Crăciun. Era mic, cât un ghemotoc. A făcut pipi pe podea. A vărsat castronul cu lapte. Ne-am împrietenit rapid. Era mai mic decât palma mea. Nu prea a făcut năzbâtii, dar prezenţa i se simţea peste tot. Se făcea cunoscut prin lătratul lui caracteristic, ascuţit şi haotic. A, da, bine, cât a stat în casă, până a mai crescut un pic şi s-a hotărât să înfrunte lumea, a sfâşiat câteva role de hârtie igienică. Ce-i păsa lui că făcea mizerie? Se distra şi aia era tot ce conta. Are sens să povestesc când alţi câini mai mari îl băteau şi el doar se întindea pe spate fără să muşte sau să riposteze? Striga doar „aaaa” aproape uman. Sau când s-a prins în laţul unui vecin şi şi-a sfâşiat coapsa? A rămas cu cicatricea aia nenorocită pentru toată viaţa. Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui. Dar am să-ţi povestesc altceva. Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri. Era pe la jumătatea lunii martie. Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri. Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca. La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace. M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat: — Nu ştiu, am zis, o fi al străzii. După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine. Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul. Da, era el. Martin. Venise după mine. Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă… Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China. Asta e povestea lui, nu a mea. A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna. E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs. Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi. Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut. Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el. Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea. Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă. „A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind. Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos. Mi-e dor de tine, bătrâne!
Cuenta gratuita — 10 contactos incluidos
Publicado el mes pasado
