Adottare Câine Mic, Suflet Mare, Inimă Cât Un Munte
Incrocio · Maschio
Oggi vi parlerò del mio cane. Una semplice storia su un cane e ancora più semplice. Un cane che è vissuto abbastanza a lungo per tutti quelli che non ce l'hanno fatta. Era goffo, ma amava molto. E penso che dire che sei sincero quando ami è già un pleonasmo. Lo avevo da tanto tempo. Nel 2009, a Natale. Era piccolo, come una palla di lana. Faceva pipì sul pavimento. Spillava il bicchiere del latte. Siamo diventati amici velocemente. Era più piccolo della mia mano. Non faceva davvero nulla di disubbidiente, ma la sua presenza si sentiva ovunque. Si faceva conoscere con il suo caratteristico abbaiare acuto e caotico. Oh sì, quando era in casa, finché non è cresciuto un po' e ha deciso di affrontare il mondo, ha strappato alcuni rotoli di carta igienica. Cosa gli importava se faceva un casino? Si divertiva e questo era tutto ciò che contava. Ha senso parlare del momento in cui cani più grandi lo picchiavano e lui si stendeva sulla schiena senza mordere o combattere? Lui abbaiava "aaaa" quasi umanamente. Oppure quando è rimasto bloccato nella trappola di un vicino e si è strappato la coscia? Ha portato quella brutta cicatrice per tutta la vita. O quando un'auto lo ha colpito e non riusciva a muoversi, ma si è sforzato così tanto da alzarsi solo per me, appena, sulle gambe, tremando da tutte le articolazioni, solo per giocare? O quando io lo nutrivo con un cucchiaio, perché altrimenti non si avvicinava al cibo, quando aveva la febbre? Ha vissuto la pandemia nel suo modo. Ma vi dirò qualcosa d'altro. Innanzitutto, voglio darvi un po' di contesto. Sono cieco. Non lo avrei menzionato se non avesse assolutamente senso. Era tra le prime volte in cui andavo da solo da un posto all'altro. Dobbiamo essere onesti, vivo in campagna e il cortile di mia nonna non è molto lontano dal mio. Forse circa 100 metri o giù di lì. Era a metà marzo. Martin, questo è il suo nome, non andava oltre la nostra strada - forse 15 metri. Lì ha incontrato altri cani, chiacchierava felicemente o veniva picchiato dagli altri. Un po' spaventato, ho preso il mio bastone e ho iniziato a dirigermi verso casa di mia nonna. Era abbastanza freddo, ero attento a tutto ciò che si muoveva. A un certo punto, mentre mi spostavo in avanti, ho sentito un cane che mi seguiva. Ma ho detto di non farci caso. Quando hai un bastone in mano, può sembrare un'arma per un cane e potrebbe attaccarti. Ho incontrato un vicino che mi ha salutato: — Non so, ho detto, forse è di strada. Dopo aver salutato il vicino, ho proseguito verso casa di mia nonna. Il cane mi seguiva da vicino. Per abbreviare, quando sono arrivato lì e sono entrato attraverso il cancello, il cane ha provato ad entrare anche lui. Ma Paulică, il cane di mia nonna, voleva difendere sicuramente il proprio territorio. Sì, era lui. Martin. Era venuto a seguire me. Ancora non capisco cosa stesse passando per la sua testa. Lui, che non andava mai più di 15-30 metri da casa... Era così, solo una volta, il solo cane guida su Temu. Potrebbe addirittura mancare l'etichetta "Made in China". È questa la sua storia, non la mia. Ha vissuto 15 anni, ma si è ammalato, ha sofferto e è rimasto allegro come sempre. È una storia di campagna su un piccolo e goffo cane, ma - come ho detto - sincero e amichevole, coraggioso ma anche spaventato. E no, non l'ho mai chiamato con la famosa frase da "Coraggio, il cane valoroso." Non mi ha mai fatto ridere. Era più felice quando gli mettevi semplicemente la mano e lui si girava sulla schiena per farti grattare. Accanto a lui, anche altri cani hanno vissuto: Sasa, Sasa Due, un altro cane senza nome, e il pazzo che ho ora. È noto con tanti nomi: Ursu, Satana, Codrin. Sì, è tutto. Tutti gli hanno dato la volontà di vivere, lo tormentavano, giocavano con lui. Ma lui era paziente come sempre e emetteva un ringhio nervoso quando gli altri cercavano di prendere il suo cibo. Sono passati attraverso la sua vita, e la mia, ma ha lasciato l'impronta più forte. "Era un piccolo cane, ma con un grande cuore. Mi ha mostrato cosa è l'amore incondizionato, la fedeltà senza limiti e la forza di sollevarti, anche quando la vita prova a buttarti giù. Lui è sempre risorto per me. E infine, quando ha sentito che doveva andare, è andato via in silenzio. Non voleva che nessuno lo vedesse soffrire. Martin era più di un cane. Era il mio amico, fedele, amorevole e coraggioso. Ti manco, vecchio amico!"
Leggi originale (ro)
Astăzi îţi voi povesti despre câinele meu. O poveste simplă despre un câine şi mai simplu. Un câine care a trăit cât pentru toţi cei care nu au rezistat. A fost prostănac, dar a iubit foarte mult. Şi cred că a spune că eşti sincer când iubeşti e deja pleonasm. L-am primit de mult. Prin 2009, de Crăciun. Era mic, cât un ghemotoc. A făcut pipi pe podea. A vărsat castronul cu lapte. Ne-am împrietenit rapid. Era mai mic decât palma mea. Nu prea a făcut năzbâtii, dar prezenţa i se simţea peste tot. Se făcea cunoscut prin lătratul lui caracteristic, ascuţit şi haotic. A, da, bine, cât a stat în casă, până a mai crescut un pic şi s-a hotărât să înfrunte lumea, a sfâşiat câteva role de hârtie igienică. Ce-i păsa lui că făcea mizerie? Se distra şi aia era tot ce conta. Are sens să povestesc când alţi câini mai mari îl băteau şi el doar se întindea pe spate fără să muşte sau să riposteze? Striga doar „aaaa” aproape uman. Sau când s-a prins în laţul unui vecin şi şi-a sfâşiat coapsa? A rămas cu cicatricea aia nenorocită pentru toată viaţa. Sau atunci când l-a lovit o maşină şi nu a mai putut să se mişte, dar s-a forţat atât de tare, că s-a ridicat doar de dragul meu, cu greu, în picioare, tremurând din toate încheieturile, doar ca să se joace? Sau când l-am hrănit cu linguriţa, că altfel nu se apropia de mâncare, atunci când a avut febră? A resimţit şi el pandemia în felul lui. Dar am să-ţi povestesc altceva. Înainte de toate, vreau să-ţi dau un pic de context. Sunt nevăzător. Şi nu aş fi specificat asta dacă nu ar fi avut absolut deloc sens. Era printre primele dăţi când am mers singur dintr-o locaţie în alta. Ce-i drept, stau la ţară, iar curtea bunicii nu e foarte departe de a mea. Să tot fie vreo 100 şi ceva de metri. Era pe la jumătatea lunii martie. Martin, că aşa îl cheamă, nu mergea mai departe de străduţa noastră – să fie vreo 15 metri. Acolo se întâlnea el şi sporovăia vesel sau îşi lua bătaie de la ceilalţi fraieri. Un pic panicat, mi-am luat bastonul şi am plecat către casa bunicii. Era destul de frig, eram atent la tot ce mişca. La un moment dat, tot înaintând, am auzit că un câine vine după mine. Dar am zis să nu îl bag în seamă. Atunci când ai baston în mână poate părea o armă pentru un câine şi e posibil să te atace. M-am întâlnit cu un vecin care m-a salutat: — Nu ştiu, am zis, o fi al străzii. După ce mi-am salutat vecinul, am continuat să merg spre bunica. Câinele se ţinea scai după mine. Ca să nu o mai lungesc mult, când am ajuns acolo şi am intrat pe poartă, a dat să intre şi câinele. Dar Paulică, câinele bunicii, voia neapărat să îşi apere teritoriul. Da, era el. Martin. Venise după mine. Nu înţeleg nici acum ce a fost în capul lui. El, care nu se deplasa mai mult de 15-30 de metri de casă… Aşa a fost el pentru o singură dată, unicul câine ghid de pe Temu. I-ar mai fi lipsit şi eticheta cu Made in China. Asta e povestea lui, nu a mea. A trăit 15 ani, dar s-a îmbolnăvit, s-a chinuit, şi a rămas la fel de vesel ca întotdeauna. E o poveste de la ţară cu un câine mic şi prostănac, dar – aşa cum am spus – sincer şi simpatic, curajos dar şi fricos totodată. Şi nu, nu-i spuneam replica celebră din „Curaj, Câinele cel fricos”. Nu m-a făcut niciodată de râs. Era cel mai fericit când doar puneai mâna pe el, şi se rostogolea cu burtica în sus, doar ca să îl mângâi. Pe lângă el au mai trăit alţi câini: Saşa, Saşa Doi, un alt câine fără nume, şi tembelul pe care îl am acum. E cunoscut sub mai multe nume: Ursu, Satana, Codrin. Da, atât s-a putut. Toţi i-au redat cheful de viaţă, l-au chinuit, s-au jucat cu el. Dar el era răbdător ca de fiecare dată şi mârâia nervos când ceilalţi încercau să-i ia mâncarea. Au trecut prin viaţa lui, şi a mea, însă el a lăsat cea mai puternică amprentă. „A fost un câine mic, dar cu o inimă mare. Mi-a arătat ce înseamnă iubirea necondiționată, loialitatea fără margini și puterea de a te ridica, chiar și atunci când viața încearcă să te doboare. el s-a ridicat mereu pentru mine. Și, la final, când a simțit că trebuie să plece, a făcut-o în tăcere. Nu a vrut să îl vadă nimeni suferind. Martin a fost mai mult decât un câine. A fost prietenul meu, loial, iubitor şi curajos. Mi-e dor de tine, bătrâne!
Account gratuito — 10 contatti inclusi
Elencati mese scorso
