Adoptă Un setter fugge dalla clinica
Rasă mixtă · Necunoscut · Vârstnic · 9 ani
Suntem foarte fericiți să găzduim acest articol scris de avocatul Elisabetta Fortuna din Baroul Vicenza, care a ales site-ul nostru pentru a-și publica comentariile despre o decizie recentă a Curții din Vicenza, care a recunoscut daune existențiale în cazul pierderii unui câine pentru clienții reprezentați de avocatul Fortuna. O decizie frumoasă și bine argumentată, în linie cu cea mai recentă și deschisă jurisprudență italiană. Fiamma, un setter Gordon abandonat de proprietarii anteriori după ce a suferit bătăi și îngrijorare, a fost găsită murind de către personalul adăpostului pentru câini din Vicenza și, după câțiva ani, a fost adoptată de o tânără cuplă. Lucrul de construire a unei relații de încredere între animal și părinții săi „adoptivi” a fost greu datorită memoriei indelibile a Fiammei privitor la bătăi, dar în cele din urmă s-a format o legătură durabilă de afecțiune între cei trei. În anul 2013, animalul a fost spitalizat într-un clinic veterinar pentru o intervenție chirurgicală pentru reconstrucția ligamentelor rupte. În timpul perioadei post-operatorii în clinica, Fiamma s-a scăpat prin o ușă deschisă lăsată neatentă de personal, în timp ce i se permitea mișcarea liberă în interiorul clădirii în timpul curățării. Alarma privind fuga a fost ridicată abia după câteva ore, iar căutările imediate și prelungite nu au dus la niciun rezultat. Câteva luni după dispariție, ținând cont de starea fragilă a Fiammei la momentul fugei (animalul venise de la o operație debilitantă cu o răni mare), proprietarii au devenit convinși că Fiamma a murit. A fost astfel depusă o acțiune în fața Curții din Vicenza pentru a declara clinica responsabilă pentru neglijența personalului însărcinat cu custodia câinelui, precum și pentru a condamna instituția veterinaryă să compenseze daunele non-pecuniare rezultate din pierderea animalelor de companie. Entitatea denumită ca pârât s-a apărat susținând imposibilitatea compensării daunelor non-pecuniare (morale) din cauza pierderii animalelor de companie, pe baza unei direcții cunoscute ale jurisprudenței care opune această compensare, susținută și de decizia din 2008 a Secțiilor Unite, care a refuzat categoric compensarea daunelor morale în cazurile de moartea unui animal de companie. Cu toate acestea, Curtea din Vicenza, cu decizia nr. 24/2017 publicată pe 3 ianuarie 2017, a urmat o altă direcție jurisprudențială favorabilă compensării daunelor non-pecuniare pentru pierderea unei pătuțe, chiar și în afara cazurilor de daune rezultate dintr-un fapt criminal. Judecătorul din Vicenza, ghidat de numărul crescând al deciziilor jurisprudenței de fond care reinterpretă decizia Înaltului Tribunal de Cassație, ridicând protecția animalelor domestice la statutul unui "drept inviolabil" conform Articolului 2 din Constituție, precum și de intervențiile legislative recente care protejează legătura dintre oameni și animale, a declarat: „Relația cu animalele domestice nu poate fi comparată cu cea cu un obiect, deoarece este o relație cu ființe vii, în principal surse de companie, și în majoritatea cazurilor considerate de către stăpâni ca „membri ai familiei”. Prin urmare, nu poate fi împărtășită în contextul social actual și schimbat, orientarea potrivit căreia relația afectuoasă între om și animal nu are acoperire constituțională, deoarece nu poate exista nicio îndoieli că în multe situații (înclusiv cu siguranță în cazul speciei) această relație implică una dintre activitățile care realizează persoana, care este protejată de Constituție în Articolul 2. Pe de altă parte, cum a subliniat unele decizii ale jurisprudenței de fond, legislativul a realizat plenamente legătura care se formează între stăpân și animalul său, exprimată în Legea 14 august 1991, nr. 281, cunoscută ca Legea Cadru privind animalele de companie și prevenirea evadării [...] Considerând aceste aspecte, Curtea consideră că este potrivit să urmeze direcția jurisprudențială descrisă, favorabilă compensării daunelor non-pecuniare pentru pierderea unui animal de companie, chiar și în afara cazurilor de daune rezultate dintr-un fapt penal.” Avocatul Elisabetta Fortuna – Thiene (VI)
Citire originală (it)
Ospitiamo davvero molto volentieri questo articolo firmato dall'avv. Elisabetta Fortuna del Foro di Vicenza, che ha scelto il nostro sito per pubblicare il commento ad una recente sentenza del Tribunale vicentino che ha riconosciuto il danno esistenziale per la perdita del cane ai clienti assistiti dall'avvocato Fortuna. Una sentenza bella e ben motivata, in linea con la più recente e illuminata giurisprudenza italiana. Fiamma, una setter gordon abbandonata dai precedenti proprietari dopo aver subito da questi sevizie e maltrattamenti, veniva raccolta moribonda dagli addetti al canile di Vicenza e dopo un paio di anni era adottata da una giovane coppia di fidanzati. Il lavoro di costruzione di un rapporto di fiducia tra l’animale e i “genitori adottivi” è stato lento, stante il ricordo indelebile per Fiamma delle percosse ricevute in passato, ma alla fine tra i tre si è creato un rapporto di affetto indissolubile. Nel 2013 l’animale veniva ricoverato in una clinica veterinaria per essere sottoposto ad un intervento di ricostruzione dei legamenti rotti. Durante la degenza post operatoria presso la clinica, Fiamma, lasciata libera di circolare all’interno dei locali dell’ambulatorio durante la pulizia della sua cuccia, fuggiva da una porta di uscita lasciata aperta dal personale preposto. L’allarme della fuga veniva dato solo dopo qualche ora e le immediate e prolungate ricerche non portavano a nessun risultato. A distanza di diversi mesi dalla scomparsa, e considerate le precarie condizioni di salute di Fiamma al momento della fuga (l’animale era reduce da un’operazione debilitante dalla quale riportava una grossa ferita), i proprietari dell’animale si sono persuasi che Fiamma fosse morta. E’ iniziata, quindi, una causa avanti al Tribunale di Vicenza per veder dichiarata la responsabilità della clinica che aveva in cura Fiamma, per omessa vigilanza e negligenza del personale di turno preposto alla custodia del cane, e la conseguente condanna della struttura veterinaria al risarcimento anche del danno non patrimoniale conseguente alla perdita dell’animale di affezione. La parte citata in causa a propria difesa assumeva l’impossibilità di risarcire il danno non patrimoniale (alias morale) per la perdita dell’animale di affezione, stante l'esistenza di un noto indirizzo giurisprudenziale contrario al risarcimento di tale tipo di danno, avallato anche dal pronunciamento delle Sezioni Unite del 2008, che negano perentoriamente il risarcimento del danno morale in caso di morte dell’animale di compagnia. Tuttavia, il Tribunale di Vicenza con la sentenza n. 24/2017 pubblicata il 3.1.2017 ha aderito ad un diverso indirizzo giurisprudenziale favorevole al risarcimento del danno non patrimoniale per la perdita dell'animale d'affezione anche al fuori dei casi di danno conseguente a reato. Il Giudice di Vicenza, sulla scorta delle sempre più numerose pronunce della giurisprudenza di merito che rileggono la decisione della Corte di Cassazione, elevando al rango di “diritto inviolabile” ex art. 2 Cost. la tutela dell'animale d'affezione, nonché sulla scorta dei recenti interventi legislativi che tutelano il rapporto di affezione tra uomo e animale ha stabilito che: “Il rapporto con gli animali domestici non può essere paragonato a quello con una cosa, trattandosi di una relazione con esseri viventi, prevalentemente fonti di compagnia e nella maggior parte dei casi considerati dai loro padroni come “membri della famiglia”. Non può, pertanto, essere condiviso, nell'attuale e mutato contesto sociale, l'orientamento secondo il quale il rapporto d'affetto tra uomo ed animale sia privo di copertura costituzionale, non potendosi dubitare del fatto che, in molte ipotesi (tra cui sicuramente rientra quella di specie) in detto rapporto si inserisce una di quelle attività realizzatrici della persona che la Carta costituzionale tutela all'art. 2. D'altro canto, come evidenziato da alcune pronunce della giurisprudenza di merito, lo stesso legislatore ha acquisito piena consapevolezza del legame che si instaura tra il padrone e il suo animale, di cui costituisce espressione la Legge 14 agosto 1991, n. 281, c.d. Legge quadro in materia di animali di affezione e prevenzione del randagismo […] Alla luce di tali considerazioni, dunque, ritiene il Tribunale di dover aderire al descritto indirizzo giurisprudenziale favorevole al risarcimento del danno non patrimoniale per la perdita dell'animale d'affezione anche al fuori dei casi di danno conseguente a reato.” Avv. Elisabetta Fortuna – Thiene (VI)
Listat acum 4 luni
